In fiecare dimineata stau pe banca in statia de metrou si imi beau cafeaua . Si in fiecare dimineata ma cuprind aceleasi ganduri. Ma gandesc la clipele minunate ce asteapta sa fie gustate care se gasesc la fiecare statie din drumul vietii , dar la care nu coboram, fiindu-ne frica ca ne-am putea schimba cursul vietii.
E 7:45. Metroul sosi, incetini si tiuitul usilor rasuna dincolo de scari. Era momentul trecerii: cand usile se deschideau si oamenii faceau schimb de vise, rani sau ganduri, In ochii lor se citeste plictiseala, spaima hartoagelor, a intalnirilor ce le ocupa mare parte din zii, care le distruge moralul si incatuseaza orice dorinta de evadare din monotonie. Imi beau ce a mai ramas din cafea. Oftez lung, de parca aerul nu imi este suficient si ma indrept spre multimea agitata totusi, in ciuda orei cam matinale. Ma urc in metrou si ma duc tocmai in capat. Stau in fata geamului si vad aceeasi pereti si valuri de intuneric ce se napustesc din urma mea. Arata totodata cruda, obisnuita, intotdeauna adevarata realitate: pe mine. imi aranjez putin parul si nu trec cu vederea cearcanele, rezultatele a mai multor nopti petrecute in fata laptop-ului scriind articole. Ma uit in jur. Aceleasi priviri ca intotdeauna. Nimic nu iesea din tipar. Poate doar vreo poseta a unei doamne (posibil secretara). Era din colectia de toamna, de anul trecut sau poate din cea noua. Nici eu nu mai stiu exact. De mult nu am mai pus piciorul intr-un mall. Toti erau grabiti.
Agitatia se observa pe chipul lor. timpul zbura atat de repede.Dar parca prea repede pentru puterile lor. erau deja satuli. Satuli de tipetele sefei la care tresarai de fiecare data cand le auzeai si stiai ca va urma ceva rau. Erau satuli de aceleasi lucruri, aceleasi vorbe, aceleasi persoane, acelasi ritm dupa care erau condusi zi de zi . Se uitau din cand in cand la ceas sau vorbeau la telefon si stabileau nu stiu ce intalniri . stau rezemata si fredonez melodia de la radio. Apoi imi iau geanta si ma indrept spre usa. Dar parca ceva ma tine pe loc. E dorinta de libertate si cheful nebun de distractie. Ziua de azi era superba. Se anuntase la meteo ca nu va ploua. Ceea ce e bine.
Ma uit la ceas. E 8:05. Deja intarziasem. Raman pentru cateva clipe nemiscata si cu gandul departe. Ah . Vroiam atatea sa fac. Atatea lucruri ce le gaseam interesante si la care visam in fiecare noapte. Speram de fiecare data sa ma impinga cineva afara din metrou si usile sa se inchida, iar eu sa ma indepartez incet incet de usa, ca trezirea dintr-un cosmar caruia nu ii mai permiti sa te loveasca. Azi ma hotarasem sa fug. Sigur m-as simti mai libera, mai curajoasa si mai implinita. “atentie se inchid usile “. Stiam ca e ultima sansa . Clipesc o data si-mi spun : “acum ori niciodata. “ Clipesc de doua ori. Pasii mi se ingreuneaza. dar deodata simt o mana nevazuta ce ma impinge afara. ma uit in urma-mi, cu disperare si revolta, neschitand insa niciun gest de uimire. Simt asfaltul rece . Deschid ochii si realizez ca nu e statia mea . Nu e statia in care coboram in fiecare dimineata de 2 ani incoace. Inima incepu sa-mi bata mai tare pe moment ce inaintam . ma uitam imprejur. Era diferit . era ceva nou . un nou inceput . o noua poarta pe langa care treceam in fiecare dimineata dar niciodata nu ezitam sa o deschid. O lacrima mi se scurge pe obraz. Eram incantata si fericita. In sfarsit am indraznit . in sfarsit o mana m-a ajutat sa inlatur gratiile ce imi fereau sufletul de plinatatea vietii.
Acum incotro? Urc scarile in incert. Acum timpul tinea cu mine. Nu aveam nici un motiv de graba. Vroiam sa ma bucur de fiecare moment, de fiecare pas ce il faceam, de fiecare secunda ce o petreceam afara, lipsita de orice preocupare. In sfarsit eram libera, libera ca o pasare ce isi deschide aripile si se avanta spre necunoscut.
E 7:45. Metroul sosi, incetini si tiuitul usilor rasuna dincolo de scari. Era momentul trecerii: cand usile se deschideau si oamenii faceau schimb de vise, rani sau ganduri, In ochii lor se citeste plictiseala, spaima hartoagelor, a intalnirilor ce le ocupa mare parte din zii, care le distruge moralul si incatuseaza orice dorinta de evadare din monotonie. Imi beau ce a mai ramas din cafea. Oftez lung, de parca aerul nu imi este suficient si ma indrept spre multimea agitata totusi, in ciuda orei cam matinale. Ma urc in metrou si ma duc tocmai in capat. Stau in fata geamului si vad aceeasi pereti si valuri de intuneric ce se napustesc din urma mea. Arata totodata cruda, obisnuita, intotdeauna adevarata realitate: pe mine. imi aranjez putin parul si nu trec cu vederea cearcanele, rezultatele a mai multor nopti petrecute in fata laptop-ului scriind articole. Ma uit in jur. Aceleasi priviri ca intotdeauna. Nimic nu iesea din tipar. Poate doar vreo poseta a unei doamne (posibil secretara). Era din colectia de toamna, de anul trecut sau poate din cea noua. Nici eu nu mai stiu exact. De mult nu am mai pus piciorul intr-un mall. Toti erau grabiti.
Agitatia se observa pe chipul lor. timpul zbura atat de repede.Dar parca prea repede pentru puterile lor. erau deja satuli. Satuli de tipetele sefei la care tresarai de fiecare data cand le auzeai si stiai ca va urma ceva rau. Erau satuli de aceleasi lucruri, aceleasi vorbe, aceleasi persoane, acelasi ritm dupa care erau condusi zi de zi . Se uitau din cand in cand la ceas sau vorbeau la telefon si stabileau nu stiu ce intalniri . stau rezemata si fredonez melodia de la radio. Apoi imi iau geanta si ma indrept spre usa. Dar parca ceva ma tine pe loc. E dorinta de libertate si cheful nebun de distractie. Ziua de azi era superba. Se anuntase la meteo ca nu va ploua. Ceea ce e bine.
Ma uit la ceas. E 8:05. Deja intarziasem. Raman pentru cateva clipe nemiscata si cu gandul departe. Ah . Vroiam atatea sa fac. Atatea lucruri ce le gaseam interesante si la care visam in fiecare noapte. Speram de fiecare data sa ma impinga cineva afara din metrou si usile sa se inchida, iar eu sa ma indepartez incet incet de usa, ca trezirea dintr-un cosmar caruia nu ii mai permiti sa te loveasca. Azi ma hotarasem sa fug. Sigur m-as simti mai libera, mai curajoasa si mai implinita. “atentie se inchid usile “. Stiam ca e ultima sansa . Clipesc o data si-mi spun : “acum ori niciodata. “ Clipesc de doua ori. Pasii mi se ingreuneaza. dar deodata simt o mana nevazuta ce ma impinge afara. ma uit in urma-mi, cu disperare si revolta, neschitand insa niciun gest de uimire. Simt asfaltul rece . Deschid ochii si realizez ca nu e statia mea . Nu e statia in care coboram in fiecare dimineata de 2 ani incoace. Inima incepu sa-mi bata mai tare pe moment ce inaintam . ma uitam imprejur. Era diferit . era ceva nou . un nou inceput . o noua poarta pe langa care treceam in fiecare dimineata dar niciodata nu ezitam sa o deschid. O lacrima mi se scurge pe obraz. Eram incantata si fericita. In sfarsit am indraznit . in sfarsit o mana m-a ajutat sa inlatur gratiile ce imi fereau sufletul de plinatatea vietii.
Acum incotro? Urc scarile in incert. Acum timpul tinea cu mine. Nu aveam nici un motiv de graba. Vroiam sa ma bucur de fiecare moment, de fiecare pas ce il faceam, de fiecare secunda ce o petreceam afara, lipsita de orice preocupare. In sfarsit eram libera, libera ca o pasare ce isi deschide aripile si se avanta spre necunoscut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu